PREISTORIA
„Felul în care te imbraci reprezintă un stil de viaţă” Yves Saint Laurent
Epoca primitivă spre exemplu cuprinde începuturile dezvoltării societăţii şi primele manifestări ale artei fiind alcătuită din epoca pietrei cioplite(Paleoliticul 40000 – 10000 i. de Hr.), din epoca pietrei şlefuite(Neoliticul 7000 – 2500 i. de Hr.) şi epoca metalelor. În acest caz idealul este determinat de ocupaţiile omului primitiv, spre exemplu de posibilitatea de a-şi procura hrana (vânătoare, agricultura rudimentară) şi de necesitatea de a se proteja împotriva fenomenelor naturale, împotriva atacului animalelor şi al celorlalte
grupări umane.
Venus din Willendorf
“S-ar putea ca depozitele de grăsime să fi fost însemnul bunăstării, al superiorităţii râvnite, alcătuind un ideal de frumuseţe“ afirma Adina Nanu în volumul său referitor laVenus din Willendorf. Costumul rămâne
funcţional, blănurile şi pieile animalelor erau folosite pentru a-l feri pe om de intemperii şi de colţii fiarelor. În plus, înveşmântarea în aceste blănuri “împrumută” omului neanderthalian vigoarea animalului, sporindu-i
forţa. Astfel, costumul devine un mijloc de apărare şi de semnalizare.
ANTICHITATEA
„Numai minţile strălucite îşi pot permite stilul simplu” Stendhal
În Antichitate, omul începe să devină conştient de sine. Diferenţele dintre clasele sociale se adâncesc, iar idealul uman capătă noi valenţe, specifice diferitelor culturi şi zone geografice: Egiptul, Grecia, Imperiul Roman, China, Japonia, India sau Persia. Civilizaţii diferite, comunităţi diferite, stiluri de viaţă şi
credinţe diferite.
Măreţia şi forţa Egiptului erau reprezentate plastic de mormintele şi templele cu forme geometrice regulate, statice, ca piramidele. Idealul uman era în concordanţă cu armonia cosmică si cu echilibrul suprem întrupate în figura zeului-faraon (care întruchipa perfecţiunea şi anume proporţii perfecte, ţinută solemnă fixată în legea
frontalităţii – expresie de linişte netulburată de pasiunile pământeşti) .
Costumul sublinia măreţia prin supradimensionare, compoziţie simetrică şi bogăţia decoraţiei. Veşmintele antice egiptene modelau sculptural trupul, în volume mari stilizate cu linii drepte şi curbe regulate.
Costumul faraonului era gândit pentru a fi văzut de la distanţă, iar prin modul lui de realizare supradimensiona statura. Bineînţeles, nu toate păturile sociale beneficiau de aceleaşi veşminte, de exemplu omul de rând purta doar un simplu drapaj în jurul şoldurilor cu falduri mascate în faţă, iar preoţii erau clar departajaţi de restul populaţiei, datorită blănurilor de leopard purtate pe umeri. Până în 1900 i.Hr. rangul social impunea moda vestimentară.
Faraonul şi soţia acestuia erau purtaţi în care alegorice luxuriante pentru a impresiona masele, iar pe cap purtau diademe cu însemnul cobrei şi în dreptul bărbiei aveau agăţate bărbi tronconice false.
În Grecia preocuparea faţă de frumos s-a dezvoltat, începând din secolele IX-VII i.Hr., civilizaţia elenică reprezentând un element constitutiv fundamental al civilizaţiei europene. Spre deosebire de Egipt şi
Mesopotania, templele şi statuile greceşti erau mai intimiste şi nu impresionau prin dimensiunile zdrobitoare, în schimb erau armonioase, clădite pe masura omului.
Kore Apoxiomenos de Lisip
Frumuseţea era asociată structurii compoziţionale clare, stilizării de ansamblu a formelor şi dependenţa faţă de simetria tuturor părţilor corpului care reprezenta scopul suprem al artistului. Pentru prima dată tratatul
teoretic asupra artei – “Canonul”, a apărut în Grecia datorită sculptorului Doriforului şi lui Policlet din Argos. Idealul de frumuseţe în antichitatea greacă a fost generat de admiraţia faţă de Apollo şi Venus, pentru trupul tânăr, sănătos, armonios, sculptural. Veşmintele erau foarte sumare, realizate în sistemul specific
grecesc, prin draparea ţesăturilor necroite.
Costumul modela volume cilindrice, statice,animate de culoarea motivelor decorative ţesute în materialul suplu dar gros al stofei gen homespun.
În idealul uman, romanii erau mai puţin înclinaţi să caute frumuseţea atemporală, preţuind mai degrabă virtuţile utile ale statului, forţa de convingere a oratorului, bărbăţia şi stăpânirea de sine a militarului. Tipul preferat era sportiv, dar mai vânjos decât cel grecesc, cu umeri mai laţi, gâtul mai gros, iar costumul
amplifică ponderea şi prestanţa. Femeia trebuia să fie frumoasă, armonioasă şi echilibrată. Costumul ei a ramas mai departe de croiala grecească, folosind în plus, modele şi materiale orientale. Veşmântul tradiţional
reprezentativ, toga, lăţea silueta mascând corpul prin pliurile scurte. La costumul feminin amplificarea era obţinută prin suprapunerea mai multor straturi drapate drept şi de asemenea prin purtarea unor peruci
monumentale.
EVUL MEDIU
„Hainele au creat mai multe iluzii decât religiile.” Emil Cioran
Pe fondul artei greceşti şi romane, cu certe influenţe orientale, s-a format arta bizantină, cu caracter profund religios.
Datorită pătrunderii creştinismului, viaţa spirituală a bizantinilor era deviată exclusiv spre religie, iar viaţa socială purta marca austerităţii exacerbate. Astfel potrivit concepţiei teologice, sufletul divin trebuia să
fie separat de trupul păcătos, accentul fiind pus asupra ochilor(oglinda sufletului), iar corpul mascat prin ţesaturi rigide. Materialele folosite la executarea veşmintelor erau deosebit de scumpe, rigide, cu modele mari simetrice, cu figuri geometrice regulate sau cu motive animaliere fantastice.
Ca prim stil internaţional, stilul romanic(sec. X-lea - XII-lea) s-a manifestat cu precădere în arhitectură, prin castelul întărit, prin construcţiile masive cu zidul plin, solid, având deschiderile foarte mici, prin cetăţile de apărare prevăzute cu creneluri, construite în zone mai înalte şi înconjurate cu canale.
Idealul de frumuseţe, care exprimă puterea şi bogăţia, era privilegiul stăpânitorilor războinici şi al marilor biserici creştine. Idealul de frumuseţe era cavalerul puternic, maiestos, îmbrăcat în cămaşa lui de zale, cu părul lung şi barba stufoasă, care-i contura figura masivă. Costumul era potrivit ierarhiei feudale, împăratul avea aceleaşi veşminte ca şi episcopul, deosebite prin însemnele puterii lumeşti(coroana, sceptru, sabie, glob pământesc) şi prin luxul fastuos, preluat de la bizantini.
În etapa următoare a civilizaţiei europene, începe perioada gotică(sec XII), perioada nervurilor de piatră şi a pantofilor ascuţiţi. Idealul de frumuseţe umană evoluează odată cu stilul arhitectonic, fiind la modă silueta tânără, adoleşcentină chiar, silueta înaltă, efilată, care se curbează în formă de "s"
în conformitate cu goticul flamboiant.
Linia curbă a arcadei din perioada romanică se frânge, dând naştere ogivei, bolţile semisferice devenind bolţi stelate datorită pilaştrilor fasciculaţi, clădirile se înalţă ameţitor pierzându-şi turnurile ascuţite printre nori, precum se pierdeau vârfurile coifurilor purtate de femei în transparenţa voalurilor diafane.
Conform stilului general, costumul se strângea pe corp pentru a-l face cât mai subţire şi neapărat era alcătuit din mai multe straturi şi croieli colorate diferit. Foarte importante erau beretele, turbanele sau bonetele, glugile cu moţ, toate ciudate şi amuzante.
RENAŞTEREA
„Moda, formă neclasabilă de artă, apucătură de veştmânt ca şi de spirit, ca şi de suflet” Hortensia
Papadat-Bengescu
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în secolul XIII, în timpul Renaşterii, când s-a produs o puternică revenire la tradiţiile antichităţii.
Idealul de frumuseţe era şi el opus celui gotic, primând omul voinic, echilibrat, „întrupat” în lucrări ca „Moise” de Michelangelo sau „Venus” de Tizzian, prin supradimensionarea siluetei generale şi prin efectul de bloc masiv dat în viaţa cotidiană de veşmintele ample. Era preferat adultul, omul realizat, cu prestanţă şi
încredere în sine, iar materialele erau alese special pentru a mări volumele: catifea, mătase grea sau stofă ţesută cu motive mari. Mânecile erau bufante, supradimensionate, iar talia era îngroşată intenţionat. În general elementele costumului erau orientate în mod voit către pătrat şi sfera.
După idealul de frumuseţe generat de Renaştere, apare un nou stil şi anume stilul baroc. Cuvântul baroc provine din limba spaniolă, este numele unei perle asimetrice, găsită în scoici cu cochilie fără formă.
Caracteristicile Barocului au fost asemuite cu această scoică, contrastând formele simple şi
armonioase ale Renaşterii. Personajul baroc, în idealul său uman, pare nefiresc, cu gesturi
teatrale, cu mişcări şi expresii agitate, elemente regăsite în ornamentaţie, mobilier şi vestimentaţie. Barocul impune luxul şi abuzurile ornamentale, motivele complicate şi întortocheate, ghirlandele, palmetele, frunzele,
florile, cel mai evident exemplu regăsindu-se la curtea lui Louis XIV. Totodată costumul diferenţia evident clasele sociale: nobilimea se distingea de vulgar prin mărimea nefireasca a siluetei, prin bonete înălţate cu panas, fuste pe cercuri de balene, prin veşminte ce măreau volumul, copleşite de carapacea imensă a
perucilor şi a rochiilor rigide în formă de clopot, din mătăsuri şi catifele scumpe.
SECOLUL XVIII
„Moda este o crimă a esteticii. Ea nu caută ceva definitiv bun, ceva definitiv frumos. Ea caută ceva
nou” Peter Altenberg
La începutul secolului al XVIII-lea, în Europa arta rămâne în slujba aristocraţiei feudale şi ca în toate epocile de dominaţie aristocratică, vârsta preferată era cea juvenilă, aproape de adolescenţă, iar calitatea cea mai
preţuită era graţia pusă în valoare prin dans.
Ca ideal de frumusete, femeia trebuia sa fie minionă ca o păpuşă, cu proporţii de copil, cu capul rotund şi expresie de candoare afectată, cu umeri şterşi, membre cilindrice, extremităţi efilate, iar bărbatul trebuia să aibă aspectul fragil, trăsăturile şi statura delicate, într-un cuvânt să fie efeminat. Păstrarea iluziei
tinereţii presupunea luarea unor măsuri de mascare a ravagiilor timpului, prin pudrarea părului sau a perucii, oboseala feţei era ascunsă de machiaj, ridurile gâtului de zgarda din panglici sau dantele, trupul era menţinut de corset şi fusta pe sârme. Pentru prima dată, apar culorile pastelate în costum, în tapiţerie,
în tapet şi în tot.
În Franţa în focul revoluţiei a încetat să mai fie admirat nobilul pudrat şi graţios, astfel apărând pe scena istoriei un nou model, omul trebuia să fie robust, natural, armonios, potrivit principiilor umaniste, democratice ale Romei republicane. În realizarea costumului, silueta feminină tindea să se asemene cu cea a unei statui de marmură prin drapajul de ţesături albe transparente, iar silueta masculină tindea spre asemănarea cu Hercule şi Napoleon Bonaparte, împrumutând elemente din vestimentaţia acestora.
SECOLUL XIX
„Moda este ceea ce adopţi când nu ştii cine eşti”Quentin Crisp
În secolul al XIX-lea idealul de frumuseţe se manifestă în artă prin aspectul descătuşat, marcând viziunea ideală asupra omului şi anume un suflet fără trup, un înger, iar costumul urmarea sa, transformând fiinţa
vie într-un vis fără substanţă, parcă rod al fanteziei.
Costumul contrazicea natura, stergea linia firească a articulaţiilor, modelând o siluetă voit diferită de cea a antichităţii.
Predilecţia faţă de natura sălbatică se manifestă prin apariţia floricelelor pe rochii.
Idealul masculin părea să se maturizeze, să atingă vârsta gravităţii prin forme severe şi ţepene, datorită "cilindrului", a mânecilor şi pantalonilor tubulari şi negri. În schimb femeia, oglinda bogaţiei acumulate de bărbat poartă rochii complicate şi scumpe, croite din zeci de metri de material. Pe trup, peste lenjeria bogată(camasa, corsetul si pantalonii lungi cu dantele, vizibili la fetite), se îmbrăca rochia cu corsajul
ajustat, cu decolteu larg pentru seară, ziua acoperit de pelerina berthe cu mânecile strâmte la umăr, lărgindu-se la încheietură, cu fusta învolănată. Treptat idealul de frumuseţe tinde să se elibereze de încorsetarea precedentă, se mai degajează, iar femeia îşi scoate imensa crinolină de sub fustă, rămânând plată în faţă
şi cu trena triunghiulară din profil.
SECOLUL XX
„Moda e doar un fel de-a spune: sunt de partea voastră. Port uniforma armatei voastre, nu
trageţi!”Paulo Coelho
În timpul primului război mondial, restricţiile economice determină femeia să recurgă la găsirea unor soluţii practice în toate domeniile. Idealul feminin era total opus celui antebelic, femeia era androgină, juvenilă şi
suplă prin părul tuns scurt, pieptul aplatizat fără talie de tip cilindric.
Femeia modernă şi liberă şi-a făcut apariţia, cu silueta ei geometrizată, compusă din fragmente tubulare şi contururi drepte.
Treptat odată cu apariţia modei interbelice, a vremurilor boeme, rochiile au fost scurtate "trei sferturi" sau până la genunchi, fusta lărgindu-se prin clini "margarete de ploaie" sau în stil lalea "morning glory", ceea ce alimentează apariţia unui nou standard al corpului feminin pe linia literei "S"- cu alte cuvinte, partea superioară a corpului uşor opulentă, talia de tip viespe, iar partea inferioară înclinată spre exterior. Aceste forme fiind obţinute cu ajutorul unui corset special, în măsură să modeleze o talie cu circumferinta de 55 cm, chiar dacă vehement combătute de către medici, majoritatea se sacrificau pentru a fi în pas cu moda. Idealurile
de frumuseţe devinind astfel vedetele Hoollywood-ului precum Greta Garbo sau Marlene Dietrich, iar graţia de balerină a Lisei Fonssagrives primul supermodel, pozele îndrăzneţe şi firea ei aventuroasa au definit
silueta în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial.
Anii '40 au relansat moda părului lung. Femeile copiau coafura carlionţată a Bettei Davis, cocul buclat al lui Betty Grable,onduleurile lejere şi voluminoase ale Ritei Hayworth care spunea că toate femeile au o
eleganţă a lor care dispare când îsi dau hainele jos.
Idealul de frumuseţe era în mod cert dictat de stilul actriţei Veronica Lake prin buclele sale lejere ce se lasau pe unul din umeri şi acopereau un ochi deţinând astfel supremaţia.
În anii ’50 a primat silueta elegantă, rafinată, cu talie accentuată de forma umerilor uşori căzuţi, a bustului rotunjit şi a fustei învolănate reprezentative roch'n roll-ului şi new look-ului. Silueta de viespe a fost pusă în
valoare de Coco Chanel, Marilyn Monroe sau Brigitte Bardot şi prin contribuţia lui Hugh Heftier care a introdus prin revista Playboyidealul de frumuseţe de tip Playmate 90-60-90, standard care a fost preluat de întreaga lume a modei.
Ulterior în anii ’60 silueta a căpătat noi valenţe, fiind conică, sferică sau cilindrică, subţire şi uşor alungită dezvoltându-se cu ajutorul culturii pop şi hippy, soldurile îngustate, iar sânii foarte mici. Icon-urile vremii au fost Twiggy, Brigitte Bardot, Audrey Hepburn, Natalie Wood, Grace Kelly sau Beatles.
Anii '70 au făcut loc siluetei înalte, aproape amazoniene, cu proportii perfecte şi o feminitate ultramodernă are încingea podiumurile şi studiourile foto, asemenea lui Iman cu umeni laţi, o formă trapezoidală fără
siluetă şi cu picioare interminabile.
A fost perioada modelelor, siluetei sculptate, cu părul scurt, rebel, sprâncene bine definite, imaginea femeii puternice, autosuficiente combinate cu naturaleţe şi spontaneitate. Mai departe o astfel de silueta a
generat moda unisex, masculinizată având ca icon pe Grace Jones şi pe Madonna.
Era supermodelelor de-a lungul anilor ’90 a fost generată de top modele precum Naomi Campbell, Linda Evangelista, Tatiana Patitz, Turlington şi Cindy Crawford când au dominat podiumurile de modă şi coperţile.
Silueta acestora a fost dusă la extrem, un fizic uşor atletic cu trăsături puternice, pielea bronzată şi strălucitoare, excesiv de suple, membrele subţiri şi lungi, picioare interminabile şi cu un păr lung, bogat şi
mătăsos.
Secolul XX a reprezentat o adevarată industrie a frumuseţii generată de chirurgia estetică. Silueta perfectionându-se prin trăsături regulate, talie zveltă, coapse lungi şi drepte cu sâni supradimensionaţi de implanturi cu silicon , o piele super bronzată şi păr blond extra oxigenat. S-a dezvoltat astfel cultul
femeii manechin, standardele rămânând aceleaşi 90-60-90, în schimb crescând standardul înălţimii, producându-se astfel fenomenul siluetei anorexice.
SECOLUL XXI
„Moda, această artă care se hrăneşte doar din efemer”Robert Sabatier
Dacă la sfârşitul secolului XX, tot ceea ce conta era ca silueta să fie cât mai slabă cu putinţă, în secolul XXI există tendinţa către naturalism, se doreşte a pune accentul pe imaginea femeii cu forme normale, nici prea
grasă nici prea slabă căutându-se un trup sănătos, pentru a combate lupta dintre extremele siluetei XXL şi cele ale siluetei anorexice.
Astăzi, idealurile de frumuseţe sunt dictate de mass-media, industria produselor cosmetice şi de modă care nu încurajează tocmai acea siluetă sănătoasă sau realistă ci mai degrabă promovează idealuri de neatins,
provocând persoanele care doresc să fie în pas cu moda cu orice preţ la măsuri drastice: alimentaţie nesănătoasă sau tulburări precum anorexia şi bulimia.
Pentru a evidenţia acesta trasătură, modul în care standardele de frumuseţe s-au schimbat, artistul german Remus Grecu a pictat idealurile de frumuseţe contemporane în maniera vechilor maeştri. A reamintit
publicului cum idealurile de frumuseţe au fost distorsionate în ultimii ani, prin cele trei tablouri pictate după Boucher(Nud culcat pe o canapea), Manet(Olympia) şi Ingres(persoană care face baie de Valpinçon) , plasate în Muzeul Städel din Frankfurt.
Această preocupare faţă de deformarea şi recompunerea corpului uman se face simţită atât prin canalele media, studiourile artistice cât şi în modă, ca o tendinţă deja recunoscută.
În acest spirit dar sub o manieră caricaturală, uşor exagerată, site-ul FreakingNews.com a lansat tematica
“Chirurgia Plastică în Renaştere”, unde imaginile unor tablouri celebre au fost prelucrate vectorial şi transformate în caricaturi.
Ugly Duchess Massys
Imaginile rezultate sunt cu adevărat un impact vizual, dar nu atât de puternic în comparaţie cu lucrările artistei de origine franceză cunoscută sub numele de Orlan sau cu cu cele ale artistului australian, promotorului de club, actorului, starului pop, modelului şi designer-ului de modă Leigh Bowery.
În ceea ce o priveşte pe Orlan, aceasta se supune mai multor operaţii estetice astfel încât chipul său să devină baza lucrărilor sale ulterioare în care artista se transformă, se recreează din punctul de vedere al respectării
teoriilor estetice ale Istoriei Artei. Astfel, nasul este preluat de pe chipul unei Diane dintr-o pictură realizată la şcoala de la Fontainebleu, ochii sunt ai lui Psyche dintr-o lucrare aparţinând lui Gerome, bărbia este a lui Venus din “Naşterea lui Venus” de Boticelli, iar fruntea este a “Mona Lisei” lui DaVinci. Opera de artă se confundă cu artistul, Orlan este atât un mediu, cât şi un subiect de reprezentare, ea numindu-se “work in
progress”. Tema obordată este una postmodernă prin excelenţă: tema identităţii şi pierderii identităţii, a falsului şi a autenticului, a individului şi a imaginii sociale pe care o propune, a simulării şi simulacrului. Orlan se transformă dintr-o persoană cu o imagine şi o identitate proprie într-un personaj creat după un tipar bazat pe un colaj de trăsături frumoase ale umanităţii aşa cum sunt văzute în Istoria Artei.
Imaginea lui Leigh Bowery despre care anterior am precizat, face parte dintr-un act artistic neegalat, fiind considerat una dintre figurile cele mai influente ale aniilor 1980 şi 1990 la Londra şi New York, în lumea artei
sau în cercurile de modă. A influenţat o generaţie de artişti şi designeri dintre care Alexander McQueen, Lucian Freud, Vivienne Westwood, Boy George, Antony şi Johnsons, John Galliano, Scissor Sisters, David
LaChapelle, Lady Bunny plus numeroase Nu- Benzile de Rave şi cluburi de noapte din Londra şi New York, care au perpetuat fără îndoială ideile sale avangardiste.
În acelaşi registru dar sub o notă mai puţin tranşantă se încadrează abordarea celor de la LucyandBart, o colaborare între artista de origine auraliană Lucy McRae şi artistul Hess Bart. Colaborarea celor doi a generat un spaţiu transzonal al lumii modei, tehnologiei şi corpului uman. LucyandBart, ca un Body
Arhitect, inventează şi promovează o nouă imagine bazată pe structuri de piele ce reformează silueta umană, într-o manieră provocatoare şi de multe ori grotescă, astfel imaginile rezultate propun o nouă rasă, un
viitor arhetip uman, existent într-o lume alternativă.
În ceea ce priveşte moda, această tendinţă a reformării siluetei umane sau a deformării mai precis, este abordată si de designerul de origine americană Katie Gallagher. Aceasta a captat atenţia revistelor de modă precum „Vogue Italia”, „Elle”, „Interview Magazine” şi „Refinery 29” prin colecţia sa „Human Dolls Transforms Models Into Mannequins”Colecţia Primăvară Vară 2008, inspirată din tendinţa transformării corpului uman, provocând o întâlnire între artă şi modă, o iluzie a corpului uman „reordonat”.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
