O turtiță ca nici una alta

   

   

 
    Au fost o dată un morar şi o prea frumoasă brutăreasă.

    Într-o zi, morarul o rugă pe brutăriță să-i facă o turtiţă, una mare și frumoasă, bună și gustoasă cum doar ea știa să facă. 

    Ce să vezi ce să fie, mare minunăție, firar ea să fie...nu mai era faină. Dar se strădui şi strânse, vreo doi pumni într-un vailinguț.

Ea însă are ajutoare, cei mai pricepuți deși tare aiuriți, puși pe șoti, veselie, totul pare jucărie.

 Frământară aluatul cu smântână, sare drojdie și apă, de făcu o turtiţă minunată. 

După puţin timp, scoase o turtiţă rotunjoară, rumenă şi frumoasă, şi o puse pe fereastră să se mai răcească.
Turtiţa stătu ce stătu pe fereastră, apoi se rostogoli pe ladiţă, de acolo pe duşumea şi de pe duşumea spre uşă.
Cand ajunse la uşă, turiţa sări peste prag în tindă, apoi în curte. O porni spre poartă, de acolo pe drum, după care se rostogoli tot mai departe şi mai departe.
Cum se rostogolea ea pe drum, numai ce-i ieşi în cale un iepure, care vru s-o mănânce. Dar turtiţa, fără teamă, îi zise:

Eu sunt turtiţa umflată

De prin ladă adunată

Din cămară măturată

În cuptor sunt rumenită

Pe ferestră sunt răcită.

Iar apoi vrând să pară tare iscusită, mai zise:

Pe bunic l-am păcălit

De bunică am fugit

De tine-am să fug îndată

Iepuraş fără de pată.

Şi se rostogoli mai departe, chiar de sub nasul iepurelui.
Continuându-şi drumul, numai ce-i ieşi în cale un lup, cu o gură cât o şură, care vru să o înghită. Turtiţa îi cântă şi lui cântecul ei, pe care îl sfârşi zicând:

Geaba lupul cască gura

Fug de el mă dau de-a dura.

Cum se rostogolea ea prin pădure, numai ce-i ieşi în cale un urs, şi acesta flămând, nevoie mare! Dar turtiţa nici că se sinchisi de dânsul. Îi cântă şi ursului acelaşi cântecel, pe care îl încheie astfel:

Nu mă tem cat de puţin

Căci fug şi de Moş Martin.

Rostogolindu-se turtiţa mai departe, în cale îi apăru cumătra vulpe. Vicleana îi dădu bineţe şi începu s-o laude, spunându-i că e tare frumoasa şi rumenă.
Turtiţa se bucură că a gasit pe cineva care să o laude, aşa că se opri şi-i cântă şi vulpii cantecelul ei, sfârşindu-l aşa:

                                                     Şi de nimeni nu îmi pasă

Fug eu şi de vulpe, lasă!

Vulpea îi lăudă cântecul, dar o rugă să nu plece, ci să îl mai cânte o dată, căci e bătrână şi nu a auzit bine. Ca să fie mai aproape, vicleana o pofti să se aşeze pe botul ei.

Turtiţa, nebănuind nimic, făcu întocmai.
Cântecul păru să-i placă mult vulpiţei, aşa încât vru să-l mai asculte şi a treia oară, aşa pentru ultima dată. O rugă deci pe turtiţă să i se aşeze pe limbă şi să cânte acolo.

Însă cum sări turtiţa pe limba vulpii, aceasta ...hap! o înghiţi.