Identificarea conceptului deformării ca tehnică de expresivizare în ceea ce priveşte evoluţia siluetei umane în Istoria Artelor ca ideal de frumuseţe al câmpului plastic şi al orientării estetice 2

„Haina îl face pe om!” proverb românesc

    V-aţi gândit vreodată că omul, ca specie, este predestinat să se îmbrace?

Suntem singurii care nu avem asigurat un sistem de protecţie termică pentru perioade îndelungate. Fără
blană, pene, solzi sau o piele groasă, omul este fragil în faţa stihiilor naturii.
    În negura istoriei procurarea veşmintelor era, cu siguranţă, la fel de vitală ca şi procurarea hranei. Dar cum s-a depăşit această necesitate biologică? Probabil că apariţia primilor vânători din trib, înfăşuraţi în blana
animalului sacrificat, a marcat opinia celorlalţi membri, iar succesul vânătorului a fost asociat cu o noua înfăţişare şi astfel hainele au devenit simboluri ale faptelor.
    Din Preistorie şi până în prezent, veşmântul a avut o importanţă majoră, atât prin încărcătura sa simbolistică, vorbind de la sine înaintea cuvântului rostit cât şi conform DEX ca «strai sau totalitate de piese vestimentare care acoperă corpul omului».

    Vestimentaţia ca stil reprezintă manifestarea exterioară a melanjului unic rezultat din întrepătrunderea temperamentului  natural al individului cu instrucţia, educaţia, mediul în care s-a format sau valorile
personale dobândite.
    Trebuie menţionat faptul că nu este vorba despre veşmânt ca fiind un obiect, ci despre ansamblul format de personalitatea purtătorului şi acesta. Diferenţele se exprimă prin stil, stil de viaţă, stil de gândire şi nu în
ultimul rând prin stil vestimentar, înţelegând prin acesta o expresie interioară a personalităţii.
    Aşadar atât în trecut cât şi în prezent principalele condiţii care au favorizat şi dezvoltat apariţia veşmântului au fost condiţiile de mediu, de viaţa socială, instinctul de apărare faţă de forţele supranaturale prin cultul zeilor şi al morţilor şi instinctul de apărare a sănătăţii faţă de dăunătorii naturali.

„Dupa coajă se vede pomul, după haină omul” proverb românesc

    Veşmântul, sau ansamblul în sine, este întotdeauna încadrat într-un context social şi arată poziţia individului în raport cu grupul de apartenenţă. De exemplu, purtarea jeans-ilor în anii ’60 a fost considerată ca un simbol al eliberării de ritualurile şi de codurile vestimentare stricte. În acest sens ei sunt în prezent marca refuzului unei mode dominante, emblema unei generaţii constituite în grup, cea a tinerilor care resping distincţiile sociale sau sexuale. În ultimele decenii blugii au fost adoptaţi de toate categoriile sociale şi de trei sferturi din omenire.
    Din punct de vedere psihologic există mai multe tipuri de comportament vis-a-vis de modă şi anume: rebelul care rezistă cu greu îmbrăcat la costum, resemnatul care poartă ce e la modă în mod pasiv,
indiferentul fiind dezinteresat de ceea ce poartă sau pudicul care nu vede în haină decât un mod de a se acoperi, de a se ascunde de privirile altora. De cealaltă parte sunt liderii şi adepţii unui anumit curent de modă, persoane pentru care moda este mai mult decât un mod de viaţă, ea devine sensul tuturor
demersurilor. Este vorba de oamenii care trăiesc în lumea modei, care o concep, o creează şi o lansează : designeri, stilişti, editori de modă, fotografi, supermodele etc.
    Veşmântul constituie prin excelentă factorul de identificare individuală şi socială, în toate societăţile, în toate culturile. Astăzi, aceste coduri de identificare sunt uşor bruiate din cauza dezvoltării şi uniformizării prêt-aporter- ului, a banalizării jeans-ilor şi tricourilor. Acum, formele de identificare ale poziţiei sociale ţin de gust şi de cultură.
    Tot cu ajutorul vestimentaţiei din cărţile de istorie reiese faptul că între conducătorii vremurilor apuse trebuia să existe o distincţie socială şi economică. De exemplu, Ludvic al XVII-lea a impus deputaţilor să poarte ţinute diferite în funcţie de clasa socială din care făceau parte. Nobilii erau obligaţi să adauge costumului fastuos o pălărie cu pene şi o capă brodată cu aur, astfel încât să marcheze prin bogăţia ornamentală o diferenţă socială şi economică, deci forţă şi putere. Stării a treia i se impuneau haine simple şi fade, într-o epocă în care fastul vestimentar era semn al puterii economice şi politice.
     Moda oferă posibilitatea de a achiziţiona semnele distinctive ale rangului, ale condiţiei sociale şi ale statutului cultural, semne mereu disponibile pentru clasele înstărite, care doresc cel mai mult să se facă remarcate.

„Frumuseţea este marea putere umană” Honoré de Balzac

    Această preocuparea faţă de armonizare, perfecţionare şi frumos îşi are originile îndepărtate ca timp şi spaţiu, dar fiecare fază, perioadă, epocă ori secol, a dat naştere propriilor sale concepţii legate de frumos sub numele de canoane de frumuseţe. Prin canon înţelegându-se ansamblu de procedee estetice specifice unei epoci care stabileşte parametrii ori proporţiile de armonie ale idealului uman.

    “Ideea pe care omul şi-o face despre frumos se întipăreşte în toată găteala lui, îi boţeşte sau îi scrobeşte haina, îi rotunjeşte sau îi îndreaptă ţinuta şi, cu timpul, se insinuează subtil în trăsăturile chipului. Omul  fărşeşte
prin a semăna cu ceea ce ar vrea sa fie”, scria Baudelaire. Astfel idealul uman de frumuseţe către care se tinde a fi devine idealul estetic al epocii în cauză. Atingerea canoanelor, a idealurilor de frumuseţe a fost râvnită de-a lungul timpului de toate popoarele şi în cele din urmă căutată cu ajutorul micilor trucuri vestimentare, a accesoriilor, a încalţămintei, a machiajului sau a coafurilor, iar mai nou prin conceptul frumuseţii şi tinereţii fără bătrâneţe "chirurgia plastică".
    Fiecare epocă şi-a stabilit arhetipurile, şi-a închegat miturile şi a inovat reţete de înfrumuseţare. Veşmântul a dăinuit peste veacuri sub diferite aspecte şi aşa cum precizează Adina Nanu în “Arta, Stil, Costum” “fiecare cultura şi-a conturat chipul unui erou preferat, a cărui înfăţişare şi fizionomie morală a fost descrisă în  literatură şi teatru şi a fost reprezentată concret în picturile şi sculpturile marilor maeştri.”
    Fiecare epocă este aşadar, dominată de acest important erou, iar vizualitatea epocii respective se regăseşte în idealul de frumuseţe reprezentat de eroul în cauză. Omul şi-a creat idealul, stilul, moda, sau s-a lăsat creat de ele fiindcă odată cu apariţia omului apare şi actul artistic.